Privire din vârful urechii

Mă duc mai aproape de gând
și culeg gânduri mai mici, aproape nenăscute.
- Zâmbește-mi, pânză pictată, cu zâmbetul sferic al gândurilor mele,
strânge-ți uleiurile colorate in jurul trupului meu flămând!
Agasată și impinsă de pensula bătrâna
mă prefac in tempera uscată.

Iluzia unui fir de ceară

Mă vezi.

Nu știi să spui cum vezi că sunt,

dar mă iubești din ce in ce mai mult.

Nu știi de ce iți place cum mă vezi

și ai face totul ca să nu mă pierzi.

Mă vrei.

Nu știi de unde pot să râd,

dar tu mă vrei doar când nu știu să plâng.

Nu știi nimic din ce sunt eu

și mă vrei doar așa...

să poți să-mi spui "iubita mea".

Decembrie copil

Cad incet fulgi argintii,
Săniuțele grăbesc pe stradă
Duc in spate prin zăpadă
Zgribuliți, veseli copii.

Omul de zăpadă a-nghețat de tot,
A uitat Vlăduț să-i pună
un fular și o căciulă.
Dar de cum și-a dat seama
a strigat iute pe mama.

Și acum e tărăboi,
prin zăpadă troienesc
cete de copii pornesc,
cu năsucurile reci, la război.

Atâta veselie și zâmbet și frumos
Găsesc iarna in stradă
Și mă intreb cum ar fi fost
Decembrie fără copii sau oameni de zăpadă...

Je t’aime Madame Automne

Nu te caut fără să sper,
nu te strig fără să te iubesc,
fără să nu mă inunde ploile tale reci,
iar când mă zgribulesc lângă foc
fugind de tot ce-nsemni tu,
mi-e rușine că nu te iubesc
așa cum nu m-am născut să o fac,
așa cum nu am invățat să o fac...
Atunci, așa tremurând de frig și cu oasele inghețate,
imi vine să strig cu toată iubirea pe care o stârnești in mine,
cu tot ce-mi lipsește să fiu mai mult decât sunt deja,
imi vine să alerg strigând:
- Je t’aime!
Je t’aime!
Je t’aime!
Je t’aime ... sans que tu m’Aimee aussi!

Octombrie de anul trecut

Parcă ți-e teamă să-mi privești pagina goală,
cu marginea indoită,
mă confunzi adânc in goliciunea ei
ca și când amintirile mele ar fi incetat să existe, așa dintr-o dată...
Răvașești cu furie până și ultima umbră din gândul meu
și naiv, incă mai speri să gasești ascunsă undeva amintirea cu tine.
- Nu căuta speranțe in mine,
nu sunt o farmacie deschisă non stop,
de unde să-ți iei tratament când greșelile te dor!
Și ai dreptate să te temi de pagina goală, nescrisă.
In nesfârșitul ei te adâncești fără o scară reală
și nu spera că vreodată ne vom vedea mai departe de o pagină goală.

Necuvinte

Măsuram fericirea cu peniţa intoarsă spre hârtie
şi număram literele ştirbe,
era ziua bunicilor de poezie.
Atunci am scos din buzunar o bucată de pâine uscată
pe care am scris un punct :
- Mâncaţi fărâme de versuri şi creşteţi gânduri,
mâncaţi din trupul strămoşilor şi vă naşteţi Timp !

Pagina goală şterge lacrima de cerneală
din obrazul bunicilor de poezie
la fel ca atunci când măsuram fericirea
cu peniţa intoarsă spre hârtie.

Odă... ca să mă iubeşti

Acum am inţeles.
Sunt indrăgostită...
de momentul in care inima imi bate mai lent,
de ceea ce-mi reflectă oglinda
atunci când pe obraz nu mai am lacrimi,
de lipsa acută de gânduri şi amintiri.
Sunt indrăgostită de mine
când nu caut fericiri
şi când nu mai simt deznădejdea,
când trupul dansează indesat intr-o lume de care nu-i pasă.
Sunt indragostită de privirea mea
odihnindu-se...doar o secundă...ca să poată incepe
să scânteie din nou frumuseţe.
Mă iubesc când din carnea
trupului meu smulg cuvinte,
când nu sângerez de nepasarea lor.
Iubeşte-mă şi Tu,
deşi eu trebuie să Te am
ca să Te pot iubi!

De vorbă cu Timpul...

Aş sta inchisă intr-o ramă
să văd cum se destramă lumea,
cum Timpul nu mai are loc in ceasul cu minute goale,
iar limbile se tot lovesc de pruncii semnelor de intrebare.

Aş impleti grădini de lână
căci florile nu vor să mai răsară
şi fluturii se-mbolnăvesc de fluturită seculară.
nici greierii nu stiu să cânte,
au stat prea mult la muncă-n ocne,
abia dacă mai poate bătrânul nuc să mai strănute
să vadă cum a-mbătrânit şi Vara,
din riduri cum ii cad cireşele căruntre,
iar Soarele schiază la Polul Nord cu Iarna.

Aş sta inchisă intr-o ramă
pe masa din sufragerie
să văd nepoţii Timpului de-acum
cerşindu-şi dreptul la răgaz preţ de-o veşnicie,
că de atâta oboseală au uitat să bată ora două
şi au pierdut din trupul lor un ceas de nemurire.

Târg de suflete coapte

M-am copt pe-o bucată de hârtie reciclată
şi rădăcinile putrezesc de atâta iubire părintească.
Cu şireturile innodate la gâtul fiecărui fruct,
Ramurile strigă aproape profund:
- Amintiri de vânzare!!!
Sunt zemoase, ba gustoase...prăfuite manual!...

M-am copt fără păcat şi nici măcar la soare
căci trupul fericirilor din raze
era deja humă când răsadul meu infrunzea intâi.
Şi strig apăsat sub miros de tămâie
că amintirile necuminţi se vând pe sub mână
şi cele ascunse in praf sunt oprite la vamă...
- Amintiri de vânzare!
Poftiţi, cumpărători de suflete, la amintiri... de vânzare!

Acolo unde m-am născut

Dacă n-aş fi...aş sta,
m-aş ascunde in etern de lumină,
deşi eu sunt nemurirea.
Aş sta sublim, aprinsă de plăcere,
să caute absurzii in lumina mea răspunsuri.

Dacă n-aş fi...aş sta
lângă neantul de tăcere strâmbă
cu un pahar de apă care să-mi ajungă
să sting intunericul venit să-mi smulgă aripile.

Dacă n-aş fi...aş sta
mai dreaptă decât munţii in faţa neinceputului,
deşi eu sunt geneza neincepută a universului obtuz,
sunt timpul fără vârstă născut din netrecut.

Aş sta să fiu...
măcar un ghem de clipe seci in lumea care s-a oprit să fie
şi doar pentru că n-o cunosc, o las in pace să existe,
să-i aparţin,
iar ea, fără să fie, să-mi aparţină mie.

Drum de cenuşă

Ceasul bate scurt...mult prea grăbit
şi nu aşteaptă să-i spun
cât de dor mi-a fost de glasul lui prăfuit,
de secundele cu care mă privea mai demult,
de peretele-n care se reazemă aproape invalid.
Un pic mai la stânga, lângă fereastră,
măsuţa din lemn de nuc, suspină
asemenea mamei rămasă bătrână in prag, fără prunc.
- Oglindă, arată-mă pe mine cea de atunci,
cu zâmbet neinceput, păr impletit, cu vise multe
şi fericiri in gând.
Podeaua tremură sub fiecare pas;
De sărutul ei, tălpile-mi ard.
Merg inainte să scriu drumul cu cenuşă
din trupul inflorit de amintiri
şi umbrele-nchid uşa in urma mea...

Pentru Tine...

Iţi sărut obrazul ud de atâta plâns
şi din mână las să-mi cadă ultima imbrăţisare.
Când ai să mă scuturi din amintirea ta ca pe-o dâră de praf,
ai grijă să nu-mi simţi parfumul,
ţi-aş curge atunci prin vene
şi te-aş asedia-n iubirea şi-n fiinţa mea pentru vecie.
Ridică-ţi pleoapele şi mergi inainte, cu paşii muţi, insângeraţi!
Nu te gândi la cum zâmbeam doar pentru tine,
nu-mi căuta buzele stinse-n dimineţi de vis
şi şterge-mi numele cu degetele frânte!
Să nu te doară când ai să mă scuturi din crengile trecutului tău,
acum zâmbesc doar pentru mine!

Frontieră

Pereţii lăcrimează a vers,
Ecoul târăşte după el o altă noapte legată la ochi.
Imi aduc aminte de vocea timpului
prinsă in corzile viorii
şi mai las să pâlpâie incă o dată umbra din candelă.
Mă las scursă
in paharul de sticlă
şi aştept trupul pregătit să mă-nghită.
Pereţii lăcrimează vers,
se dărâmă in entităţi şoptite,
mă lasă naivă cu noaptea legată la ochi
s-aştept poeţii din vise...

Duh de Mai

Intineresc lângă bucata de lumină
smulsă din pântecul unei mame
şi imi caut duhul dorinţelor
in dimineţile unui nou Mai…poate ultimul.

Intineresc şi atunci când ridic mâna
din mlaştina in care se zbat vise
şi fără să te strig...
imi apari cu imratisarea virgină
şi imi ridici fruntea spre inalt.

Intineresc mereu lângă fereastra in care privirile stau cusute
Ca atunci când mai trăia copilul din mine.
Intineresc fără sa ştiu că-mi zdrobesc aripile intinerind.

Poveste de cu seară verde

Printre fluturi despletiţi,printre degete de ceară,
mugurii de seară verde se desprind şi cad.
intr-o palmă de singurătate oarbă.
Nu se plâng dar nici nu tac,
paşii lor se ciocnesc in haos,
se impiedică-n şireturi,
se răsar scaieţi si pietre.
Nu se plâng şi nici nu tac
se agită-n praf de ciudă
şi vor aripi de mătase
şi voci de soprane.
Printre fluturi şi degete de ceară
curge zborul de timp verde,
dumicat intr-un ciorchine,
atârnat de-un fir de lună
cu obrajii de topaz.

Miercuri spre Joi

Miercuri cu cercei din pene de mere coapte
dansează in grădina inflorită din pânză brodată.
- Stai intr-un loc, să te scriu pe hartie curată !
Miercuri cea cu cercei, murdară de dans zgribulit,
Aleargă cu mâna intinsă
Spre lanul de maci din tâmpla lui Joi.

Miercuri şi Joi mănânc mere coapte
sub nori negrii si reci din care cad stropi de miere
şi râd in palma lui Joi
şi răsar floare cu petale de post
Miercuri pe o pânză brodată.

Copacul cu Fructe Coapte

Răsare din mine un Soare.
Se duce-n inalt si caută copacul cu fructe de trupuri goale.
Cu degetul mic, il imping mai sus de nori,
cu buzele ii nasc razele
si imi las fiinţa să se umple de El,
să fiu rod copt in copacul cu trupuri,
să mi se umple de rouă obrajii,
să mă culeagă Toamna târziu
pe mine,
zâmbet cu ochi negrii si suflet nepustiu...

Eu sunt ca Eu

Duc totul mai departe,
cuvintele care asudă in gând
cu genunchii sădiţi in tărâna palmelor bătrâne.
Mă duc intr-acolo unde
revărsarea de clipe cu mine insămi
renaşte sufletul schingiuit de atâta fericire.
Mă duc acolo unde pot să mă găsesc,
zâna basmului etern,
poveste scrisă cu cerneală vie,
suflet boem inmuiat in iubire pustie...
Mă duc şi...te chem şi pe tine!

Te rog...

Curmă iluzia deschisă deasupra tâmplei mele,
stinge-o cu ceva!
Nu mă lăsa lipsită de sevă in abisul ăsta mut,
nu-mi stinge culoarea verde,
nu-mi smulge aripile...
Să cad in genunchi undeva sub pământ
ca să-mi auzi lacrimile?
Trage-mă din căderea spre neştiut,
mă doare şi-mi sfâşie fiinţa,
intinde mâna şi o să te prind cu pleoapele viteze,
scutură copacul şi acoperă paşii din care m-am născut.

Sâmburi de negânduri ...

Te provoc la nemurire,
undă oarbă de negând!
- Haiduceşte in lumea spartă,
lângă ţărmul de măr copt,
fără să-ţi pese de albastrul de sub tălpi!
Te provoc la stângăcia iubirii,
fără să cazi in tăceri impletite,
fără să refuzi răsărituri
cu teamă de apus.
- Acoperă-ţi ochii, undă oarbă de negând
şi ... găseşte-mă
in deasupra ... sau pe sub...