Povestea unui altfel de spiriduș

Aici, pe vârful ăsta de munte, Toamna este altfel, este altfel... Aici işi păstrează in taină toate nestematele, toate bogăţiile ei cele mai de preţ.
Printre piscurile astea abrupte a croit de-a lungul timpului cărări inguste că abia dacă poţi să le zăreşti, dar lucrul acesta are un tâlc : dacă inchizi ochii şi reuşeşti să-ţi infrunţi teama, sunetul râului de la poalele muntelui te duce chiar in dreptul potecii care ajunge la nepreţuita comoară a intregii naturi...asta numai dacă ai să ştii să o vezi...

Acum ceva timp m-am aflat şi eu prin locurile acestea, din pură intâmplare şi tot intâmplător am descoperit o potecă, parcă inadins străjuită de câţiva ciulini fioroşi pe care Toamna ii ţinea verzi cu un scop precis. Numai că mie imi plac ciulinii, au o frumuseţe aparte, ascunsă, pe care nu o poţi vedea imediat, trebuie cucerită cumva. Spinii le acoperă doar timiditatea exagerată, poate şi un fel de teamă ca nu cumva să le răneşti puţinele flori de o frumuseţe cum rar mai găseşti. M-am apropiat cu grijă de floarea albă a unuia dintre ei. Era atât de bine ingrijită, ţinută in mijloc să primească cele mai bune raze de lumină, iar de jur imprejur cei mai puternici spini o protejau.



M-am bucurat nespus de frumuseţea ei, atât de albă, cu petale lungi şi ascuţite, dar fine precum mătasea, apoi ... parcă o adiere de vânt m-a făcut să-mi ridic privirea de la floare şi să văd poteca pe care mă aflam deja dar nu-mi dădusem seama. Mi se păruse că ciulinii işi mai trăsese puţin tulpinile ca să pot trece mai bine. Aşa că am inaintat pe cărarea care cobora parcă spre fundul prăpastiei, căci aşa iţi lăsa impresia peretele stâncos al muntelui pe care-l vedeam in jurul meu. La puţină vreme am ajuns intr-o poieniţă in care frumuseţea floricelelor mărunte m-a copleşit, la fel şi fragii pe care m-am apucat să-i culeg şi să-i mănânc cu poftă.
- Dar ce fel de ciupercă să fie şi asta ?
Era atât de curată şi dreaptă, culorile ei străluceau ireal, o ciupercă roşie cu pete alb-gălbui. Am impins-o cu piciorul până am dezrădăcinat-o, am strivit-o şi am mers mai departe să caut fragi
- Ai vazut ce-ai făcut, omule ? Ei, acum să-mi spui tu pe unde mai ajung eu acasă !, acestea erau vorbele care m-au făcut să mă opresc şi să caut persoana care le-a rostit. Numai că nu am văzut nimic şi am considerat de cuviinţă că este vremea să mă intorc.
- Da, sigur, acum pleacă liniştit, omule, că nu ești tu cel care trebuie să meargă toată noaptea printre piscurile astea !
- Dar, cine eşti ...şi ce am făcut ? De ce mă invinovăţeşti ?, am intrebat aproape speriată.
- Apleacă-ţi privirea un pic, sau pe noi, ăştia mai mici nu ne trataţi cu respect ?
Când mă uit,ce să vezi ? ... Un fel de pitic, numai că la cât de mic ce era n-am ştiut dacă nu cumva visez sau fragii au fost otrăviţi.
- Văd că nu ştii ce ai făcut. Stai jos şi-ţi spun indată.
Și m-am trezit că stau și ascult poveștile unei arătări de basm.
- Ciuperca pe care tocmai ai distrus-o era poarta prin care ajungeam acasă, in dedesubturile pământului. Eu sunt un spiriduș de pământ. Uite, am urechi ca ale tale doar că sunt mai mici, mâini ca ale tale dar mai mici și mai pricepute pentru că eu făuresc o mulțime de lucruri pe care le pun la indemâna celor ca tine sperând să fie apreciate așa cum se cuvine. Deci,nu trebuie să-ți fie teamă, sunt eu o faptură spectaculoasă dar nu am voie să fac rău oamenilor decât dacă este cazul.


După ce mi-a povestit că semenii lui, spiridușii de pădure, sunt ajutoarele de seamă ale fiicelor Anotimpului, adică Primavara, Vara, Toamna și Iarna și că ei aduc insemnele ficărora dintre ele pe tot intinsul pământului mi-a făgăduit că o să-mi fie prieten asta pentru că mi-am cerut iertare că-i stricasem ciupercuța și pentru că eram de fapt primul lui prieten din rândul oamenilor. I-am promis și eu că am să păstrez in taină existența lui și a celor ce avea să-mi arate. Nu avea un nume pe care să-l pot pronunța, așa că i-am spus Cizme Verzi din cauza cizmulițelor sale evident verzi cu care colora iarba poienițelor, Primavara, iar in timpul Iernii se cățăra pe ramurile brazilor dându-le prospețimea unui verde magic.

Au urmat multe alte zile in care ne-am intâlnit prin colțurile acelei păduri, iar Cizme Verzi imi arăta adevaratele frumuseți ale lumii căreia am avut norocul să-i aparțin. Am stat ore intregi ascultând cântecul frunzelor dirijate de vântul prietenos al Toamnei !
In altă zi l-am cunoscut pe fratele cel mic al lui Cizme Verzi, care deasemenea avea un nume greu de pronunțat pentru mine, dar fiindcă mă amuza copios traista lui enormă cu unelte l-am numit Trăistuță.
Trăistuță colinda pădurile in lung și-n lat și ajutat de uneltele din traista sa dădea forme felurite reliefului, ba adăuga ici colo câte o movilă, ba o scobitură cât să formeze un lac după vreo ploaie, din când in când meșterea și câteva scorburi sau peșteri, deși mic era tare indemânatic.
Mult am plâns și m-am rugat de ei să mă lase să le văd ținutul dar nici n-au vrut să audă.
- Să știi că este interzis prin legea firii, au spus ei, și așa este prea mult că ți-am permis să ne vezi chipul și că ți-am arătat din munca și secretele noastre.
- Bine, atunci vă promit că n-am să dezvălui nimănui secretul vostru și inteleg că așa este mai bine, dar aș vrea să vă cer ca prietenia noastră să rămână veșnică și la fel de frumoasă, așa le-am făgăduit tuturor spiridușilor, iar ei, spre marea mea bucurie au primit târgul la fel de incântați.

Deși eram doar in trecere in locurile acelea mi-au spus că ei pot ajunge de la un capăt al pământului la altul intr-o clipire, doar că trebuie să cred mereu in existența lor. Tare m-am bucurat să știu că aș putea să-i văd ori de câte ori mi-ar fi dor de ei.
- Dar să știi că ne găsești oriunde, mi-au spus. Acolo unde vezi o floare, vei știi că Pensulă de Curcubeu a pictat-o, acolo unde vei vedea peșteri sau scorburi, fluturi, frunze, oriunde este natură, căci și noi facem parte din ea.
Știam că o să-i revad curând, ce-i drept cu Cizme Verzi și cu Trăistuță mă văd aproape zilnic.
- Vezi, Cizme Verzi, Toamna asta este mai frumoasă, nu-i așa ?
- Fiecare are frumusețea ei, noi o pictăm cu tot dragul și nu ne plângem niciodată de cât de grea ar fi munca. Spre deosebire de oameni noi zâmbim mereu fără ca zâmbetul nostru să aiba vreo umbră de tristețe. Aceasta este binecuvântarea pe care am primit-o incă de la inceput.
- Hai, Cizme Verzi, te ajut să pictezi frunzele Toamnei...


Zâmbiți oricât de des puteți și cu toată inima ca să puteți simți fericirea
voastră in zâmbetul celorlalți.

Povestea picaturilor de roua

Cândva, tare demult intr-o parte de lume in care timpul se odihnea iar florile de liliac erau mereu vii, trăia un fluture cum nu se mai văzuse altul. Avea aripi măreţe şi puternice dar atât de fine şi fragile incât uneori iţi era teamă să-l privesti. Aripile erau darul pe care Zâna Pâmântului il făcuse atunci când s-a născut, tot ea a fost cea care i-a dat şi numele de Roufar.
Incă de mic, Roufar, a trebuit să-şi caute rostul, nu ştia pentru ce ii sunt de folos aripile. Toţi cei din Copacul Bătrân işi aveau fiecare indeletnicirile lui, unii făceau parte din garda regală, alţii ajutau albinele, alţii se ocupau de administraţia Copacului Bătrân, insă Roufar nu s-a putut adapta in niciunul din aceste locuri.
- O să plec in lume poate aşa o să aflu ce trebuie să fac şi la ce sunt bun !, se hotărâse Roufar.
Nu după mult timp de la plecarea sa, Roufar a invăţat să zboare. A fost prima sa lecţie.

Mergea printr-un lan de maci când s-a intâlnit cu o lacustă rănită. I-a fost milă de ea şi a ingriji-o până s-a vindecat. Lăcusta Zerna , drept mulţumire s-a oferit să-l ajute şi ea.
- Roufar, nu-mi place să te las singur. Ce spui, n-ai vrea să mergi cu mine ? Mi-ai fi de folos la strânsul cerealelor. Si poate că ăsta este scopul tau...
- Crezi că m-aş descurca ? Nu am mai făcut asta până acum, se indoia Roufar.
- Hai să facem o probă, propuse Zerna! Uite, trebuie să umpli vasul ăsta in zbor cât mai iute. Ce spui, te incumeţi ?
- Dar eu nu ştiu să zbor, se mâhni Roufar.
- Asta chiar nu se poate, doar pentru asta ai aripi. Te invăţ eu, prietene, stai liniştit.
Si cât ai clipi Zerna işi luă in serios rolul de profesor.
Chiar in acea zi Roufar a invăţat să zboare, părea că e născut pentru asta, ba chiar reuşea să facă şi mici acrobaţii. Zborul lui era atât de tandru, lin şi curat asemeni fulgilor de zăpadă...
Convins că munca agricolă nu i se potriveşte, Roufar a decis să-şi continue drumul şi să-şi afle adevăratul scop, că doar şi el trebuia să fie bun la ceva. Numai că Zerna atât de mult l-a indrăgit pe micul fluturaş că nu a rezistat emoţiei unei despărţiri şi a hotărât să-l urmeze şi să-l ajute atât cât poate să-şi găsească rostul.
Soarele a apus repede, iar cei doi aveau nevoie de un adăpost unde să innopteze, un loc sigur şi cald, ferit de furia bufniţelor şi a liliecilor, caci de ei se temea cel mai mult Roufar. Nu au trebuit să caute prea mult că au şi găsit intr-un copac vizuina abandonată a unor veveriţe şi au rămas acolo peste noapte.

Lui Roufar ii era greu sa adoarma, atat de mult ii lipsea familia sa, tot oraselul lui din Copacul Batran, dar trebuia sa afle pentru ce a primit acele aripi din picaturi de apa de la Zana Pamantului, inca nu se putea intoarce.
Cand s-a trezit dis-de-dimineata, Roufar a iesit sa intampine soarele asa cum ii placea sa faca mereu. In timp ce se bucura de primele raze de soare a auzit un suspin trist dintre firele de iarba. Cautand cu atentie a gasit o papadie.
- Esti cam trista, dar de ce ? Voi florile ar trebui sa fiti vesele mereu, se mira Roufar fluturasul.
- Tu nu vezi ca rasare soarele, o sa ma ofileasca iar. Toate o sa ne uscam !, plangea Floarea de Papadie
- As vrea sa va ajut, dar spune-mi cum sa fac.
- Noi avem nevoie de apa, altfel nu avem cum sa rezistam sub soarele puternic. Ai putea sa ne aduci tu apa de la rau.
Si asa a si facut. Impreuna cu Zerna a udat florile timp de o saptamana, dar atat de obositi au fost incat cu greu s-au mai putut ridica, dar Roufar nu vroia cu niciun chip sa le abandoneze pe floricele. Dar ce era de facut ?
Zana Pamantului a vazut sufletul curat si plin de bunatate a lui Roufar si a venit sa-i dea o mana de ajutor.
- Roufar, dragule,aripile tale unice le pot ajuta pe flori. Uite ce trebuie sa faci : in fiecare dimineata inainte sa rasara prima raza a soarelui trebuie sa-ti fluturi aripile peste flori, le va fi de ajuns pentru intreaga zi caci picatura de apa din care ti-am facut aripile este magica, ea isi are izvorul in inima ta buna, e alimentata de iubirea ta fara margini...
Dupa ce l-a imbratisat, Zana Pamantului s-a facut nevazuta.
A doua zi, Rouafar s-a trezit devreme, inainte ca soarele sa apuna. Era emotionat, dar dornic sa le ajute pe floricele. Zerna lacusta l-a insotit tot timpul.
- Ai facut treaba buna, Roufar!, il felicita Zerna
- Zerna, cred ca in sfarsit mi-am gasit rostul, ma simt implinit. Firele de apa magica pe care le dau florilor le ajuta sa fie vesele si proaspete si in fata soarelui pe care il iubesc cu toate, le voi spune picaturi de roua. Da, asa le voi numi... picaturi de roua....
Astfel s-au nascut picurii de roua, din dorinta de a ajuta pe cineva aflat in necaz si dintr-o inima generoasa si plina de iubire si sacrificiu...

GAOCEL SI NASCOCEL – Prietenii din Poienita Vesela

1. Prima zi de vacanta

Era prima zi din vacanta de vara si fiecare avea planuri marete. Asa s-a intamplat si cu Nascocel, micul gandac de colorado si la fel cu Gaocel, mititelul melc de balta. Cei doi prieteni si-au propus, in afara de joaca, sa descopere fiecare enigma din Poienita Vesela si timp ar fi avut destul.
Stiau deja sa numere si sa citeasca alfabetul, dar ce nu stiau era cum sa mearga pe bicicleta. Nascocel era tare fascinat cand vedea copii mai mari mergand pe bicicleta.
„- Trebuie sa fie minunat sa mergi atat de repede”, gandea el adesea. Pe Gaocela nu-l atragea atat de mult mersul pe bicicleta, fiind melc nu ar putea pedala, dar isi sprijinea prietenul in orice. Asa ca in acea dimineata, Nascocel nu a mai stat pe ganduri si hotarat i-a cerut mamei sale mult dorita bicicleta :
- Te rog mama, promit ca o sa fiu cuminte, o sa-mi curat la timp camera, daca vrei pot sa-l ajut chiar si pe tata in gradina!, implora Nascocel.
- Nu stiu ce sa spun, esti cam mic pentru o bicicleta, e periculos, in plus mai ai nevoie de casca ... ar trebui sa astepti sa mai cresti putin, spuse mama hotarata.
- Mama, crezi ca daca ... te-as ajuta cu tortul domnei Buburuza o sa merit bicicleta?

Dupa ce s-a uitat in ochii lui plini de dorinta, nu i-a putut refuza pasinea desi era ingrijorata ca nu cumva, avand bicicleta o sa cada si o sa se raneasca, dar pana la urma aici sta toata magia. Si atunci i-a spus:
- Cred ca ar fi ceva ce ai putea sa faci, micutule. M-ai ajuta la culesul afinelor! Dar sa ai grija sa nu te apropii prea tare de lac si nici sa mergi prea adanc in padure! Ma bazez pe tine, Nascocel.
- Zis si facut!, si pleca in graba.
Nascocel stia ca pentru a umple cosul pe care il daduse mama sa avea nevoie de mult timp si multa munca, asa ca o mana de ajutor i-ar fi prins bine. Dar cine sa-l ajute? Sigur...Gaocel, doar e prietenul sau de nadejde!
- Tufele cu cele mai bune afine sunt langa lac, spuse Gaocel!
- Mama a spus sa nu ma duc prea aproape de lac, dar daca asa pot sa-mi capat bicicleta zic ca merita, se aventura Nascocel.
Pe cand cosul era aproape plin, Nascocel s-a impiedicat, si uite asa toate afinele au ajuns in lac.
- Vai, acum chiar n-o sa primesc bicicleta! Ce ma fac?, plangea trist Nascocel
- Da, poate ca ai dreptate, dar nici mama ta nu va putea termina tortul doamnei, Buburuza, il linisti Gaocel.
- Ce ma fac, Gaocel, mama si-a pus toata increderea in mine? Iar eu o dezamagesc. Nu pot sa o supar, vreau asta mai mult ca toate bicicletele din Poiana Veseliei. Ce spui ma ajuti sa umplu din nou cosul?
- Sunt gata, doar nu degeaba suntem prieteni.

Acum Nascocel nu mai era trist, invatase un lucru important. Oricat de mult si-ar fi dorit bicicleta nu ar fi fost la fel de pretuita ca privirea mamei sale cand i-ar fi apreciat munca. Atat de mult isi dorea, Nascocel ca mama lui sa fie mandra de el incat nicio bicicleta nu mai conta, si numai promisiunea facuta mamei.
- Chiar esti un prieten de nadejde, Gaocel, nu stiu ce m-as fi facut fara tine!