Ziua 1

Nu știam dacă mi se intâmplă doar mie sau mai sunt și alții care simt cât de frumoasă și cât de proaspătă a venit toamna asta.


M-am bucurat de diminețile petrecute cu prieteni somnoroși care nu știau cum să ajungă mai repede lângă o cană de cafea, de amieze insorite și deopotrivă, ploioase...iubesc zilele ploioase, când pământul este forțat să simtă tot mai profund greutatea frunzei uscate, imbrăcată in culori senzuale. Pare un gest sinistru, un incest forțat de un terț...cineva sau ceva care aruncă stropii ăștia de apă...sau poate o fi aghiasma cu care este binecuvântată unniunea lor.


Nu stau să născocesc mai mult și merg, traversez parcul plin cu imaginea unor oameni care parcă acum o mie de ani erau de vârsta mea și la rândul lor se "loveau" de resturi de om in parcuri veșnic tinere.


Ascund sub talpă cât mai multe frunze ca și când le-aș cataloga cumva pe limba mea, ca și când aș trasa cercul meu de unde să vin și să plec in siguranță.

Coregrafia Toamnei mele...vinil

Nu știam dacă este veritabil sau nu sentimentul de teamă pe care-l aveam când treceam pe lângă impozanta biserică din cartierul meu.
Multă vreme m-a urmărit convingerea că exteriorul ei ostentativ imi provoacă o teamă sintetică, abia acum s-a incadrat in ordinea peisajului pe care il percep. Să fie din cauza rebeliunii frunzelor, din cauza cerului in repaos?
Curios cât de multă liniște poate să genereze, in cazul meu, „haosul" Toamnei: frigul pe care abia il uitasem, culorile astea bătrâne și lumina aproape hărțuită de intuneric!
Totuși mă sufocă Toamna intr-un oraș precum Bucureștiul, mă stinge, mă secătuiește de puterea de a străluci prin zâmbetul de care mă agăț, de prea multe ori, abuziv.
Un ceai bun, cald și miros de crizanteme, foșnet de frunze uscate, vânt rece, viguros... asta este Toamna mea! O iubesc, mă iubește și ea!


Ne petrecem unele seri pe terasa mea cântărind amintiri, născocind vise lângă o cană cu ceai fierbinte de iasomie, eu adâncindu-mă in timp căutând să cunosc mai mult și tot mai mult, ea, tânără, seducătoare, se amuză gălăgios printre frunze de neputința mea.
Parcă a ieșit brusc dintr-o poezie de Arghezi și se scutură de praful paginilor vechi, ea este aceeași mereu, lumea in care nimerește este din ce in ce mai nepotrivită.
- Doamne, cât de mult mi-a lipsit! De ea aveam atâta nevoie să-mi amintească de recunoștința pe care ar trebui să o am pentru că SUNT, pentru că VĂD, că AUD, că POT...
Și tot ce-mi mai rămâne de făcut este să te aștept pe tine, Decembrie!

IN SALA DE ASTEPTARE...

Tăcerea sălii de aşteptare era o tortură plauzibilă auzului meu care in momentul acela ar fi preferat zgomotoasele bulevarde ale Capitalei, gările pline de oameni cu un mers haotic, fără nici o ţintă clară, sau uzinele...marile uzine de pe vremea bunicii...
O voce maşinala, puţin cam lâncedă mă pofteşte inăuntru. Drumul până la scaun a durat secole: pantofi asortaţi, cămaşa impecabil călcată, machiaj adecvat, părul...părul aranjat la coafor ; fruntea sus, incredere deplină şi mult tupeu sau... „tot ce zice să aprobi că el e şefu” .
- Fir-ar să fie, pisica e singură in casă! Ce mai contează dacă se-neacă-n closet, dacă sparge toată vesela, dacă zgârie mobila şi imprăştie in toată casa fulgii din pernele aduse de mama de la bunica, ce contează dacă pământul din ghivecele cu flori ajunge pardoseală, atâta timp cât faci impresie bună şi reuşeşti să smulgi un „vă contactăm noi”.
Păcat că ninge mărunt, fără nici un haz, măcar de-ar fi maine Crăciunul sau o zi fericită; pariez că doamna cu căciula de blană din faţa mea se duce la piaţă. Păi doar nu şi-a cumpărat căciula degeaba, trebuie admirată ... de Georgeasca, de Ioneasca şi o să afle şi Marineasca şi mâine o să-şi cumpere şi ea şi o să-i cumpere şi soră-si una că doar nu se lasă mai prejos...
Sau ar fi mai bine să plec intr-o vacanţă pe o insulă exotică ... cu tramvaiul 17 de zece ori pe săptămână câte patru staţii... Si cine a zis că nu se fac excursii şi cu tramvaiul! Patru staţii de-un sejur ideal : doi puşti povestesc amuzaţi isprava de la ora de chimie, bătrâna cu haina maro se plânge că pensia e prea mică, mănuşa domnului de alături şterge, cu o precizie circulară impresionantă, fereastra prin care dacă faci un efort vezi că doamna Popescu işi plimbă căţeii, profa de chimie caută explicaţii nefericitului eveniment ratat de privirea ei aprigă şi plănuieşte parcă răzbunarea ; toate adevărurile cad de undeva, privirile lor se plimbă fie pe geam, fie pe jos, caută, analizează ... intr-adevăr un sejur de poveste ...
Cum paşii nu se opresc aşa uşor am ales să-i las pe ei să gândească o vreme, măcar aşa aş uita de privirea secretarei, rece şi distantă la inceput, după aceea plină de speranţă. O aşteptau acasă vreo trei copii, ba nu şapte... şapte copii cu hăinuţe curate, cu zâmbete largi, doi dintre ei ştirbi, unul miop. De ce să adoarmă in fiecare noapte numărând câte cafele ajung in biroul 4, câte in biroul 3 ... ba nu că acolo e Antoneasca şi nu mai bea cafea că are diabet; două linguriţe de zahăr pentru Steluţa, Mioara vrea lapte, dosarul verde trebuie verificat ...
Ti se face milă, zău ! Niciodată nu ia tramvaiul ... atâţia ani in 38 te face să te simţi şiret de pantof... să se ducă la cizmar...
Păcat că mâine e Joi, da tocmai Joi; aş vrea să fie Luni nu c-ar fi vreo diferenţă dar imi plac inceputurile. Intotdeauna la inceput ai speranţă...
Si dacă-ntr-o zi ceasul ar suna mai devreme, frunzele ar cădea mai incet, oamenii n-ar mai vorbi ci s-ar preschimba cu toţii in fericiri ... in fericiri multicolore, calde, fără ecouri, fără abisuri ... o lume inchisă intr-un infinit de fericiri. Unele mai mici, altele mai mari, unele albe,altele verzi şi cu timpul cele mai mici ar naşte fericiri mai mari şi mai mari până când infinitul s-ar sparge şi din el ar evada intr-un haos lipsit de esenţă toate fericirile, doar cele mai laşe s-ar ascunde sub cioburi, ghemuite şi pale...
Măcar de s-ar naşte alte lumi din lipsă de gânduri, ar fi păcat să se irosească atâtea cuvinte nerostite sau spuse fără sens; sau cel puţin aşteptările să fie plătite de la stat cu trei fericiri pe minut că doar nu-i uşor să faci faţă atâtor gânduri care se năpustesc în derivă când dinspre frunte, când dinspre tâmpla stângă, când din talpă; cel puţin n-a indrăznit nimeni să inventeze poliţia „gândo-rutieră” aşa am scăpa de incidente ca : „mă gândeam cu voce tare”.

Popularea plopilor şi adulterul frunzelor

De azi inainte soldaţii din copaci vor chema ciorile pe crengile dezgolite de frunzele adulteriste. Războiul de-a comunicarea se strâmbă ( ca un copil răsfăţat ) de la fereastra tulpinii refuzând orice cuib fără sistem de alarmă şi fără covoraşul de la intrare sugestiv : „WELCOME”. Armamentul din dotare se odihneşte la cârciuma de la colţul plantaţiei de plopi.
Lenea e mare , camarazi ! Nu mai avem timp de apăsat pe trăgaci, ciorile trădătoare răpesc frunză cu frunză, jefuiesc copac după copac. In ziua de azi căsătoriile dintre frunză şi cioară sunt interzise, legitima apărare se pedepseşte cu vacanţe pe iahturi de lux, longevitatea rădăcinilor, sărăcite de sentimente, macabre primeşte secole de carceră in fiecare secundă.
- La luptă, bravi soldaţi, salvaţi singurătatea copacului, salvaţi ferestrele goale , privirile năucite !
Hai, prezentaţi arm’ şi la luptă că fug rădăcinile de sub noi răstignindu-şi amintirile prin tranşeele inaripatelor fără cuib.
Si cum Adam a iubit-o pe Eva aşa să crească gradul de popularizare al ramurilor cu zâmbete tâmpe şi cuiburi pictate in carouri leneşe. Fiecare cină de familie va fi imortalizată de un Michellangello autohton, fiecare plimbare in parc primeşte bonus un ceas deşteptător cu milioane de limbi strâmbe, incolăcite, zgribulite de fericire. Lanurile roditoare de pe umerii crengilor se vor recolta in fiecare pauză de masă doar de bătrânii satului, singurii cunoscători ai Bibliei, Vechiul si Noul Testament al Plopilor Vinovaţi de Singurătate.
- La arme, soldaţi, răsculaţi-vă impotriva hărţuirii crengilor atlasiene de frunze draconice, de naturi imbătrânite la umbră frântă !

Daruinta

Mi-e greu sa tin pasul cu tot ce se intampla in jurul meu, e ca atunci cand vrei sa salvezi frunzele din caderea lor grabita dar tot ce faci e doar risipa de energie. Si totusi se intampla frumos, e divin sa privesti de undeva din afara un spectacol uman sensibil, febril, cu o frumusete salbatica, e un privilegiu sa ma inconjor de linistea agoniei din jur.
Suferinta te invata sa te ascunzi, sa te recladesti, te invata sa zambesti puterinic, cu toata eternitatea ta, te invata omenescul. Privirile celor din jur te impovareaza, fiecare gest te doare, te inunda cu atata fericire incat ti-e teama sa o accepti. Ceea ce nu stim este cum sa impartim fericirea, cum sa o valorificam.
Mai devreme, am vrut sa fiu mama, privirea fara inteles a unui copil a trezit asta in mine, am vrut sa fiu o tuplina de trandafir astfel as fi mereu imbratisata cu iubire si daruire, tot timpul inchisa intr-o imbratisare a degetelor. Am vrut sa fiu icoana, sa uit de tot si sa fiu o sfanta bucata de lemn inghesuita de buze in saruturi fara margini.
Iubirea nenascuta se stinge violent, se agata cu putere de peretii sufletului lasand rani adanci, umplute cu lacrimi ranile se inchid insa durerea e mai acuta, doar o iubire nascuta din clipe vindeca tot.

Cosmarul indispozitiei

Pentru prima data azi mi-a fost greu sa zambesc, sau n-am zambit deloc... Am uitat sa fiu eu, am uitat ca sunt sensibila, efervescenta, tanara, am uitat si ca traiesc si ca sunt puternica ... da, inainte de ziua asta de 6 noiembrie 2009 aveam puterea sa decid fericirea sau nefericirea mea.

De ce azi nu mi-a amintit asta cineva? Poate ca si el a uitat...
Azi, pentru prima data, am fost altcineva, inca nu stiu cine, nu am facut prezentarile, timiditatea mea se naste din necuvinte. Poate ca vreun suflet avea nevoie de trup si mi-a imobilizat sub un fel de mantie spiritul, fara ca eu sa ma pot opune. Si daca se intoarce? Aiurea, sufletele puternice cauta, vanitoase, trupuri mai valoroase. Asta a fost o urgenta, si din greseala al meu a fost in zona.
Si poate ca asa s-ar rezolva problema singuratatii. Unsprezece suflete intr-un singur trup, ca la o sueta intr-o dupa-amiaza rece, ploioasa, fara ca vecina de alaturi sa sune agasant la usa dupa evident, cana de zahar, fara melancolii inutile, ganduri sinucigase sau altruiste.
Pentru prima data AZI nu am fost nimic altceva decat tomberonul lipsitilor de imbratisari sincere, de privirea blanda, dojenitoare a unui Bine Suprem, am fost Pantecul tuturor ofensatilor, a nemultumitilor de traficul de seara al bulevardelor capitalei, Pantecul vidului, al meu insami. M-am integrat perfect in tot ceea ce pana acum blamam, a fost firesc dar nu era uman. Am inceput sa pierd umanitatea, sa pierd ceea ce sunt. O clipa, sau ... un etern am uitat tot, apoi dintr-o data, violent am inteles de ce azi am cazut in mocirla... Uitasem de fapt sa apreciez. Uitasem sa ma bucur metafizic de biserica pe care o vad in fiecare zi ... fizic, uitasem ca iubesc vocea diminetii, linistea, oamenii ca tot, lumea ca principiu...
Azi am ucis. Cu toate astea inca traiesc, exist, dar oare fiintez?