Poveste de cu seară verde

Printre fluturi despletiţi,printre degete de ceară,
mugurii de seară verde se desprind şi cad.
intr-o palmă de singurătate oarbă.
Nu se plâng dar nici nu tac,
paşii lor se ciocnesc in haos,
se impiedică-n şireturi,
se răsar scaieţi si pietre.
Nu se plâng şi nici nu tac
se agită-n praf de ciudă
şi vor aripi de mătase
şi voci de soprane.
Printre fluturi şi degete de ceară
curge zborul de timp verde,
dumicat intr-un ciorchine,
atârnat de-un fir de lună
cu obrajii de topaz.

Miercuri spre Joi

Miercuri cu cercei din pene de mere coapte
dansează in grădina inflorită din pânză brodată.
- Stai intr-un loc, să te scriu pe hartie curată !
Miercuri cea cu cercei, murdară de dans zgribulit,
Aleargă cu mâna intinsă
Spre lanul de maci din tâmpla lui Joi.

Miercuri şi Joi mănânc mere coapte
sub nori negrii si reci din care cad stropi de miere
şi râd in palma lui Joi
şi răsar floare cu petale de post
Miercuri pe o pânză brodată.

Copacul cu Fructe Coapte

Răsare din mine un Soare.
Se duce-n inalt si caută copacul cu fructe de trupuri goale.
Cu degetul mic, il imping mai sus de nori,
cu buzele ii nasc razele
si imi las fiinţa să se umple de El,
să fiu rod copt in copacul cu trupuri,
să mi se umple de rouă obrajii,
să mă culeagă Toamna târziu
pe mine,
zâmbet cu ochi negrii si suflet nepustiu...

Povestea picaturilor de roua

Cândva, tare demult intr-o parte de lume in care timpul se odihnea iar florile de liliac erau mereu vii, trăia un fluture cum nu se mai văzuse altul. Avea aripi măreţe şi puternice dar atât de fine şi fragile incât uneori iţi era teamă să-l privesti. Aripile erau darul pe care Zâna Pâmântului il făcuse atunci când s-a născut, tot ea a fost cea care i-a dat şi numele de Roufar.
Incă de mic, Roufar, a trebuit să-şi caute rostul, nu ştia pentru ce ii sunt de folos aripile. Toţi cei din Copacul Bătrân işi aveau fiecare indeletnicirile lui, unii făceau parte din garda regală, alţii ajutau albinele, alţii se ocupau de administraţia Copacului Bătrân, insă Roufar nu s-a putut adapta in niciunul din aceste locuri.
- O să plec in lume poate aşa o să aflu ce trebuie să fac şi la ce sunt bun !, se hotărâse Roufar.
Nu după mult timp de la plecarea sa, Roufar a invăţat să zboare. A fost prima sa lecţie.

Mergea printr-un lan de maci când s-a intâlnit cu o lacustă rănită. I-a fost milă de ea şi a ingriji-o până s-a vindecat. Lăcusta Zerna , drept mulţumire s-a oferit să-l ajute şi ea.
- Roufar, nu-mi place să te las singur. Ce spui, n-ai vrea să mergi cu mine ? Mi-ai fi de folos la strânsul cerealelor. Si poate că ăsta este scopul tau...
- Crezi că m-aş descurca ? Nu am mai făcut asta până acum, se indoia Roufar.
- Hai să facem o probă, propuse Zerna! Uite, trebuie să umpli vasul ăsta in zbor cât mai iute. Ce spui, te incumeţi ?
- Dar eu nu ştiu să zbor, se mâhni Roufar.
- Asta chiar nu se poate, doar pentru asta ai aripi. Te invăţ eu, prietene, stai liniştit.
Si cât ai clipi Zerna işi luă in serios rolul de profesor.
Chiar in acea zi Roufar a invăţat să zboare, părea că e născut pentru asta, ba chiar reuşea să facă şi mici acrobaţii. Zborul lui era atât de tandru, lin şi curat asemeni fulgilor de zăpadă...
Convins că munca agricolă nu i se potriveşte, Roufar a decis să-şi continue drumul şi să-şi afle adevăratul scop, că doar şi el trebuia să fie bun la ceva. Numai că Zerna atât de mult l-a indrăgit pe micul fluturaş că nu a rezistat emoţiei unei despărţiri şi a hotărât să-l urmeze şi să-l ajute atât cât poate să-şi găsească rostul.
Soarele a apus repede, iar cei doi aveau nevoie de un adăpost unde să innopteze, un loc sigur şi cald, ferit de furia bufniţelor şi a liliecilor, caci de ei se temea cel mai mult Roufar. Nu au trebuit să caute prea mult că au şi găsit intr-un copac vizuina abandonată a unor veveriţe şi au rămas acolo peste noapte.

Lui Roufar ii era greu sa adoarma, atat de mult ii lipsea familia sa, tot oraselul lui din Copacul Batran, dar trebuia sa afle pentru ce a primit acele aripi din picaturi de apa de la Zana Pamantului, inca nu se putea intoarce.
Cand s-a trezit dis-de-dimineata, Roufar a iesit sa intampine soarele asa cum ii placea sa faca mereu. In timp ce se bucura de primele raze de soare a auzit un suspin trist dintre firele de iarba. Cautand cu atentie a gasit o papadie.
- Esti cam trista, dar de ce ? Voi florile ar trebui sa fiti vesele mereu, se mira Roufar fluturasul.
- Tu nu vezi ca rasare soarele, o sa ma ofileasca iar. Toate o sa ne uscam !, plangea Floarea de Papadie
- As vrea sa va ajut, dar spune-mi cum sa fac.
- Noi avem nevoie de apa, altfel nu avem cum sa rezistam sub soarele puternic. Ai putea sa ne aduci tu apa de la rau.
Si asa a si facut. Impreuna cu Zerna a udat florile timp de o saptamana, dar atat de obositi au fost incat cu greu s-au mai putut ridica, dar Roufar nu vroia cu niciun chip sa le abandoneze pe floricele. Dar ce era de facut ?
Zana Pamantului a vazut sufletul curat si plin de bunatate a lui Roufar si a venit sa-i dea o mana de ajutor.
- Roufar, dragule,aripile tale unice le pot ajuta pe flori. Uite ce trebuie sa faci : in fiecare dimineata inainte sa rasara prima raza a soarelui trebuie sa-ti fluturi aripile peste flori, le va fi de ajuns pentru intreaga zi caci picatura de apa din care ti-am facut aripile este magica, ea isi are izvorul in inima ta buna, e alimentata de iubirea ta fara margini...
Dupa ce l-a imbratisat, Zana Pamantului s-a facut nevazuta.
A doua zi, Rouafar s-a trezit devreme, inainte ca soarele sa apuna. Era emotionat, dar dornic sa le ajute pe floricele. Zerna lacusta l-a insotit tot timpul.
- Ai facut treaba buna, Roufar!, il felicita Zerna
- Zerna, cred ca in sfarsit mi-am gasit rostul, ma simt implinit. Firele de apa magica pe care le dau florilor le ajuta sa fie vesele si proaspete si in fata soarelui pe care il iubesc cu toate, le voi spune picaturi de roua. Da, asa le voi numi... picaturi de roua....
Astfel s-au nascut picurii de roua, din dorinta de a ajuta pe cineva aflat in necaz si dintr-o inima generoasa si plina de iubire si sacrificiu...

IN SALA DE ASTEPTARE...

Tăcerea sălii de aşteptare era o tortură plauzibilă auzului meu care in momentul acela ar fi preferat zgomotoasele bulevarde ale Capitalei, gările pline de oameni cu un mers haotic, fără nici o ţintă clară, sau uzinele...marile uzine de pe vremea bunicii...
O voce maşinala, puţin cam lâncedă mă pofteşte inăuntru. Drumul până la scaun a durat secole: pantofi asortaţi, cămaşa impecabil călcată, machiaj adecvat, părul...părul aranjat la coafor ; fruntea sus, incredere deplină şi mult tupeu sau... „tot ce zice să aprobi că el e şefu” .
- Fir-ar să fie, pisica e singură in casă! Ce mai contează dacă se-neacă-n closet, dacă sparge toată vesela, dacă zgârie mobila şi imprăştie in toată casa fulgii din pernele aduse de mama de la bunica, ce contează dacă pământul din ghivecele cu flori ajunge pardoseală, atâta timp cât faci impresie bună şi reuşeşti să smulgi un „vă contactăm noi”.
Păcat că ninge mărunt, fără nici un haz, măcar de-ar fi maine Crăciunul sau o zi fericită; pariez că doamna cu căciula de blană din faţa mea se duce la piaţă. Păi doar nu şi-a cumpărat căciula degeaba, trebuie admirată ... de Georgeasca, de Ioneasca şi o să afle şi Marineasca şi mâine o să-şi cumpere şi ea şi o să-i cumpere şi soră-si una că doar nu se lasă mai prejos...
Sau ar fi mai bine să plec intr-o vacanţă pe o insulă exotică ... cu tramvaiul 17 de zece ori pe săptămână câte patru staţii... Si cine a zis că nu se fac excursii şi cu tramvaiul! Patru staţii de-un sejur ideal : doi puşti povestesc amuzaţi isprava de la ora de chimie, bătrâna cu haina maro se plânge că pensia e prea mică, mănuşa domnului de alături şterge, cu o precizie circulară impresionantă, fereastra prin care dacă faci un efort vezi că doamna Popescu işi plimbă căţeii, profa de chimie caută explicaţii nefericitului eveniment ratat de privirea ei aprigă şi plănuieşte parcă răzbunarea ; toate adevărurile cad de undeva, privirile lor se plimbă fie pe geam, fie pe jos, caută, analizează ... intr-adevăr un sejur de poveste ...
Cum paşii nu se opresc aşa uşor am ales să-i las pe ei să gândească o vreme, măcar aşa aş uita de privirea secretarei, rece şi distantă la inceput, după aceea plină de speranţă. O aşteptau acasă vreo trei copii, ba nu şapte... şapte copii cu hăinuţe curate, cu zâmbete largi, doi dintre ei ştirbi, unul miop. De ce să adoarmă in fiecare noapte numărând câte cafele ajung in biroul 4, câte in biroul 3 ... ba nu că acolo e Antoneasca şi nu mai bea cafea că are diabet; două linguriţe de zahăr pentru Steluţa, Mioara vrea lapte, dosarul verde trebuie verificat ...
Ti se face milă, zău ! Niciodată nu ia tramvaiul ... atâţia ani in 38 te face să te simţi şiret de pantof... să se ducă la cizmar...
Păcat că mâine e Joi, da tocmai Joi; aş vrea să fie Luni nu c-ar fi vreo diferenţă dar imi plac inceputurile. Intotdeauna la inceput ai speranţă...
Si dacă-ntr-o zi ceasul ar suna mai devreme, frunzele ar cădea mai incet, oamenii n-ar mai vorbi ci s-ar preschimba cu toţii in fericiri ... in fericiri multicolore, calde, fără ecouri, fără abisuri ... o lume inchisă intr-un infinit de fericiri. Unele mai mici, altele mai mari, unele albe,altele verzi şi cu timpul cele mai mici ar naşte fericiri mai mari şi mai mari până când infinitul s-ar sparge şi din el ar evada intr-un haos lipsit de esenţă toate fericirile, doar cele mai laşe s-ar ascunde sub cioburi, ghemuite şi pale...
Măcar de s-ar naşte alte lumi din lipsă de gânduri, ar fi păcat să se irosească atâtea cuvinte nerostite sau spuse fără sens; sau cel puţin aşteptările să fie plătite de la stat cu trei fericiri pe minut că doar nu-i uşor să faci faţă atâtor gânduri care se năpustesc în derivă când dinspre frunte, când dinspre tâmpla stângă, când din talpă; cel puţin n-a indrăznit nimeni să inventeze poliţia „gândo-rutieră” aşa am scăpa de incidente ca : „mă gândeam cu voce tare”.

Popularea plopilor şi adulterul frunzelor

De azi inainte soldaţii din copaci vor chema ciorile pe crengile dezgolite de frunzele adulteriste. Războiul de-a comunicarea se strâmbă ( ca un copil răsfăţat ) de la fereastra tulpinii refuzând orice cuib fără sistem de alarmă şi fără covoraşul de la intrare sugestiv : „WELCOME”. Armamentul din dotare se odihneşte la cârciuma de la colţul plantaţiei de plopi.
Lenea e mare , camarazi ! Nu mai avem timp de apăsat pe trăgaci, ciorile trădătoare răpesc frunză cu frunză, jefuiesc copac după copac. In ziua de azi căsătoriile dintre frunză şi cioară sunt interzise, legitima apărare se pedepseşte cu vacanţe pe iahturi de lux, longevitatea rădăcinilor, sărăcite de sentimente, macabre primeşte secole de carceră in fiecare secundă.
- La luptă, bravi soldaţi, salvaţi singurătatea copacului, salvaţi ferestrele goale , privirile năucite !
Hai, prezentaţi arm’ şi la luptă că fug rădăcinile de sub noi răstignindu-şi amintirile prin tranşeele inaripatelor fără cuib.
Si cum Adam a iubit-o pe Eva aşa să crească gradul de popularizare al ramurilor cu zâmbete tâmpe şi cuiburi pictate in carouri leneşe. Fiecare cină de familie va fi imortalizată de un Michellangello autohton, fiecare plimbare in parc primeşte bonus un ceas deşteptător cu milioane de limbi strâmbe, incolăcite, zgribulite de fericire. Lanurile roditoare de pe umerii crengilor se vor recolta in fiecare pauză de masă doar de bătrânii satului, singurii cunoscători ai Bibliei, Vechiul si Noul Testament al Plopilor Vinovaţi de Singurătate.
- La arme, soldaţi, răsculaţi-vă impotriva hărţuirii crengilor atlasiene de frunze draconice, de naturi imbătrânite la umbră frântă !

GAOCEL SI NASCOCEL – Prietenii din Poienita Vesela

1. Prima zi de vacanta

Era prima zi din vacanta de vara si fiecare avea planuri marete. Asa s-a intamplat si cu Nascocel, micul gandac de colorado si la fel cu Gaocel, mititelul melc de balta. Cei doi prieteni si-au propus, in afara de joaca, sa descopere fiecare enigma din Poienita Vesela si timp ar fi avut destul.
Stiau deja sa numere si sa citeasca alfabetul, dar ce nu stiau era cum sa mearga pe bicicleta. Nascocel era tare fascinat cand vedea copii mai mari mergand pe bicicleta.
„- Trebuie sa fie minunat sa mergi atat de repede”, gandea el adesea. Pe Gaocela nu-l atragea atat de mult mersul pe bicicleta, fiind melc nu ar putea pedala, dar isi sprijinea prietenul in orice. Asa ca in acea dimineata, Nascocel nu a mai stat pe ganduri si hotarat i-a cerut mamei sale mult dorita bicicleta :
- Te rog mama, promit ca o sa fiu cuminte, o sa-mi curat la timp camera, daca vrei pot sa-l ajut chiar si pe tata in gradina!, implora Nascocel.
- Nu stiu ce sa spun, esti cam mic pentru o bicicleta, e periculos, in plus mai ai nevoie de casca ... ar trebui sa astepti sa mai cresti putin, spuse mama hotarata.
- Mama, crezi ca daca ... te-as ajuta cu tortul domnei Buburuza o sa merit bicicleta?

Dupa ce s-a uitat in ochii lui plini de dorinta, nu i-a putut refuza pasinea desi era ingrijorata ca nu cumva, avand bicicleta o sa cada si o sa se raneasca, dar pana la urma aici sta toata magia. Si atunci i-a spus:
- Cred ca ar fi ceva ce ai putea sa faci, micutule. M-ai ajuta la culesul afinelor! Dar sa ai grija sa nu te apropii prea tare de lac si nici sa mergi prea adanc in padure! Ma bazez pe tine, Nascocel.
- Zis si facut!, si pleca in graba.
Nascocel stia ca pentru a umple cosul pe care il daduse mama sa avea nevoie de mult timp si multa munca, asa ca o mana de ajutor i-ar fi prins bine. Dar cine sa-l ajute? Sigur...Gaocel, doar e prietenul sau de nadejde!
- Tufele cu cele mai bune afine sunt langa lac, spuse Gaocel!
- Mama a spus sa nu ma duc prea aproape de lac, dar daca asa pot sa-mi capat bicicleta zic ca merita, se aventura Nascocel.
Pe cand cosul era aproape plin, Nascocel s-a impiedicat, si uite asa toate afinele au ajuns in lac.
- Vai, acum chiar n-o sa primesc bicicleta! Ce ma fac?, plangea trist Nascocel
- Da, poate ca ai dreptate, dar nici mama ta nu va putea termina tortul doamnei, Buburuza, il linisti Gaocel.
- Ce ma fac, Gaocel, mama si-a pus toata increderea in mine? Iar eu o dezamagesc. Nu pot sa o supar, vreau asta mai mult ca toate bicicletele din Poiana Veseliei. Ce spui ma ajuti sa umplu din nou cosul?
- Sunt gata, doar nu degeaba suntem prieteni.

Acum Nascocel nu mai era trist, invatase un lucru important. Oricat de mult si-ar fi dorit bicicleta nu ar fi fost la fel de pretuita ca privirea mamei sale cand i-ar fi apreciat munca. Atat de mult isi dorea, Nascocel ca mama lui sa fie mandra de el incat nicio bicicleta nu mai conta, si numai promisiunea facuta mamei.
- Chiar esti un prieten de nadejde, Gaocel, nu stiu ce m-as fi facut fara tine!

Invierea Domnului

Mi-ai deschis drum spre rugăciune incă din pruncie,
Paşii in viaţă mi i-ai pus aproape lângă Tine.
Biserica ai pus-o mereu in drumul meu
I-ai deschis uşa larg, să mă primească in credinţă
Să iţi cunosc mai bine jertfa şi faptele de biruinţă.
Azi când paşii Tăi se şterg pe tâmpla morţii
Primeşte inchinăciunea, ascultă-mi rugăciunea,
E sufletul meu, aşa cum mi l-ai dat
In grija ta il las
Unule Inviat!

La Inviere!

Cu lacrimile scurse, intoarse spre pământ,
Fecioara-şi duce paşii spre-al Fiului mormânt.
Ingenunchiată, cu chipu-n suferinţă
Ridică fruntea ... cu jale spre credinţă.

O poartă-n ceruri se deschide,
Cete de ingeri işi arată zborul.
E fericire mare intre sfinţi
Căci azi a inviat Mântuitorul.

Durerea Maicii Sfinte s-a curmat,
In slavă i se scaldă sufletul curat.
Să ne alăturăm cu toţi acestei bucurii:
Hristos a inviat!
Veniţi cu inimile vii!

Hristos a inviat!

Curg picurii de ploaie şi cerul e-ntristat şi gol
Ingeri, imbrăcaţi de-nmormântare nu-şi mai inalţă aripile-n zbor.
Salcâmii stau ingenunchiaţi şi plâng,
Cuprind pământul şi se frâng.
Prea Sfanta Maică plânge-n umbra lor,
Suspinul ei dezleagă taina rugăciunilor.

Trei zile a durat furtuna
Si suferinţa şi-a găsit sfârşitul.
Hristos a inviat şi acum poartă cununa
Iar cerul s-a deschis eliberând Cuvântul.

Calea mântuirii e drum incununat
De soare blând fără de ploi
Hristos a inviat,
Să ne-nchinăm şi noi!

Bucuria invierii in suflet de copil

Sunt inca mic
Si nu stiu totul bine
Invata-ma cate un pic
sa fiu smerit ca Tine,
sa ma inchin cu mana dreapta
in cruce sfanta si curata.
- Hristoase, sa ramai cu mine
sa ma inveti ce e rau si bine,
mir sa-mi pui pe frunte
caci eu te voi urma oriunde!

Sunt inca mititel
dar de-nvierea Ta
se mai bucura un sufletel
si se inchina pentru ea.
Amin.