Nu știam dacă este veritabil sau nu sentimentul de teamă pe care-l aveam când treceam pe lângă impozanta biserică din cartierul meu.
Multă vreme m-a urmărit convingerea că exteriorul ei ostentativ imi provoacă o teamă sintetică, abia acum s-a incadrat in ordinea peisajului pe care il percep. Să fie din cauza rebeliunii frunzelor, din cauza cerului in repaos?
Curios cât de multă liniște poate să genereze, in cazul meu, „haosul" Toamnei: frigul pe care abia il uitasem, culorile astea bătrâne și lumina aproape hărțuită de intuneric!
Totuși mă sufocă Toamna intr-un oraș precum Bucureștiul, mă stinge, mă secătuiește de puterea de a străluci prin zâmbetul de care mă agăț, de prea multe ori, abuziv.
Un ceai bun, cald și miros de crizanteme, foșnet de frunze uscate, vânt rece, viguros... asta este Toamna mea! O iubesc, mă iubește și ea!
Ne petrecem unele seri pe terasa mea cântărind amintiri, născocind vise lângă o cană cu ceai fierbinte de iasomie, eu adâncindu-mă in timp căutând să cunosc mai mult și tot mai mult, ea, tânără, seducătoare, se amuză gălăgios printre frunze de neputința mea.
Parcă a ieșit brusc dintr-o poezie de Arghezi și se scutură de praful paginilor vechi, ea este aceeași mereu, lumea in care nimerește este din ce in ce mai nepotrivită.
- Doamne, cât de mult mi-a lipsit! De ea aveam atâta nevoie să-mi amintească de recunoștința pe care ar trebui să o am pentru că SUNT, pentru că VĂD, că AUD, că POT...
Și tot ce-mi mai rămâne de făcut este să te aștept pe tine, Decembrie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu