Tăcerea sălii de aşteptare era o tortură plauzibilă auzului meu care in momentul acela ar fi preferat zgomotoasele bulevarde ale Capitalei, gările pline de oameni cu un mers haotic, fără nici o ţintă clară, sau uzinele...marile uzine de pe vremea bunicii...
O voce maşinala, puţin cam lâncedă mă pofteşte inăuntru. Drumul până la scaun a durat secole: pantofi asortaţi, cămaşa impecabil călcată, machiaj adecvat, părul...părul aranjat la coafor ; fruntea sus, incredere deplină şi mult tupeu sau... „tot ce zice să aprobi că el e şefu” .
- Fir-ar să fie, pisica e singură in casă! Ce mai contează dacă se-neacă-n closet, dacă sparge toată vesela, dacă zgârie mobila şi imprăştie in toată casa fulgii din pernele aduse de mama de la bunica, ce contează dacă pământul din ghivecele cu flori ajunge pardoseală, atâta timp cât faci impresie bună şi reuşeşti să smulgi un „vă contactăm noi”.
Păcat că ninge mărunt, fără nici un haz, măcar de-ar fi maine Crăciunul sau o zi fericită; pariez că doamna cu căciula de blană din faţa mea se duce la piaţă. Păi doar nu şi-a cumpărat căciula degeaba, trebuie admirată ... de Georgeasca, de Ioneasca şi o să afle şi Marineasca şi mâine o să-şi cumpere şi ea şi o să-i cumpere şi soră-si una că doar nu se lasă mai prejos...
Sau ar fi mai bine să plec intr-o vacanţă pe o insulă exotică ... cu tramvaiul 17 de zece ori pe săptămână câte patru staţii... Si cine a zis că nu se fac excursii şi cu tramvaiul! Patru staţii de-un sejur ideal : doi puşti povestesc amuzaţi isprava de la ora de chimie, bătrâna cu haina maro se plânge că pensia e prea mică, mănuşa domnului de alături şterge, cu o precizie circulară impresionantă, fereastra prin care dacă faci un efort vezi că doamna Popescu işi plimbă căţeii, profa de chimie caută explicaţii nefericitului eveniment ratat de privirea ei aprigă şi plănuieşte parcă răzbunarea ; toate adevărurile cad de undeva, privirile lor se plimbă fie pe geam, fie pe jos, caută, analizează ... intr-adevăr un sejur de poveste ...
Cum paşii nu se opresc aşa uşor am ales să-i las pe ei să gândească o vreme, măcar aşa aş uita de privirea secretarei, rece şi distantă la inceput, după aceea plină de speranţă. O aşteptau acasă vreo trei copii, ba nu şapte... şapte copii cu hăinuţe curate, cu zâmbete largi, doi dintre ei ştirbi, unul miop. De ce să adoarmă in fiecare noapte numărând câte cafele ajung in biroul 4, câte in biroul 3 ... ba nu că acolo e Antoneasca şi nu mai bea cafea că are diabet; două linguriţe de zahăr pentru Steluţa, Mioara vrea lapte, dosarul verde trebuie verificat ...
Ti se face milă, zău ! Niciodată nu ia tramvaiul ... atâţia ani in 38 te face să te simţi şiret de pantof... să se ducă la cizmar...
Păcat că mâine e Joi, da tocmai Joi; aş vrea să fie Luni nu c-ar fi vreo diferenţă dar imi plac inceputurile. Intotdeauna la inceput ai speranţă...
Si dacă-ntr-o zi ceasul ar suna mai devreme, frunzele ar cădea mai incet, oamenii n-ar mai vorbi ci s-ar preschimba cu toţii in fericiri ... in fericiri multicolore, calde, fără ecouri, fără abisuri ... o lume inchisă intr-un infinit de fericiri. Unele mai mici, altele mai mari, unele albe,altele verzi şi cu timpul cele mai mici ar naşte fericiri mai mari şi mai mari până când infinitul s-ar sparge şi din el ar evada intr-un haos lipsit de esenţă toate fericirile, doar cele mai laşe s-ar ascunde sub cioburi, ghemuite şi pale...
Măcar de s-ar naşte alte lumi din lipsă de gânduri, ar fi păcat să se irosească atâtea cuvinte nerostite sau spuse fără sens; sau cel puţin aşteptările să fie plătite de la stat cu trei fericiri pe minut că doar nu-i uşor să faci faţă atâtor gânduri care se năpustesc în derivă când dinspre frunte, când dinspre tâmpla stângă, când din talpă; cel puţin n-a indrăznit nimeni să inventeze poliţia „gândo-rutieră” aşa am scăpa de incidente ca : „mă gândeam cu voce tare”.
