In numele Fiinţei mele!

Dacă ai timp să treci pe aici nu uita să intinzi mâna
şi să aştepţi să ţi se umple sufletul de fericiri,
aşează-ţi gulerul şi zâmbeşte-i primului gând
ca şi când din trupul tău s-ar ridica tulpini inverzite
spre cerul din hârtie albastră.
Să nu te sperie florile care zboară la intâmplare,
abia au primit aripi şi zborul lor e prunc,
să nu te sperie ingerii care plâng,
ei doar se preschimbă in fire nesfârşite de suflet.
Şi dacă mai ai timp...strigă cât poţi de tare
numele fiinţei tale...

Ascunsă in ... identitate...

Copitele timpului imi netezesc drumuri.
Nu ştiu care mă duce acolo,
nu ştiu să aleg...
Incă aştept şi mă ascund in timpanul dimineţii
de frică să nu-mi putrezesc trupul inainte să te ajung, suflete.
- Te-ai ascuns prea adânc, privirea mea oarbă e tăcere!
Paşii mă recunosc abia după secole,
când mă apropii de ultimul gând
valuri de ţărână acoperă şi ultima umbră din tine...
Nu vreau să te strig din trecut
ci să mă laşi să te cunosc in viitor.
- Te-ai ascuns in vârful netrăirii, suflete!
Coboară din nou in pumnul meu şi lasă-te smuls şi curge-mi prin vene!

Străini in lumea focului

sub trupuri de gânduri secate,
cresc muguri de iluzie tânără
şi buzele lor sărută mormântul de rădăcini.
curând Toamna o să vină să-şi ceară pruncii
cu genele arse de timp,
cu tălpile-n foc.
or să cadă din crengi, tineri viteji,
cu trupuri de ceară arsă, cu braţele inchise in rugăciune,
cu zâmbet stins in uitare.
Pruncii de Toamnă zboară-n tăcere
sub cerul mântuirii...
deasupra pământului oblojit de durerea căderii.

Lucruri nespuse

Visele curg lângă tâmpla cuvintelor
ca rupte de la sânul mamei,
ideea de fericire tăcută merge pe vârfuri
până in adâncul netrăirilor.
şi atunci de ce să nu zâmbesc,
de ce să nu ascult bătaia inimii oricui,
de ce să cad in pumnul gol de adevăr
când incă privirea mea are soare,
când degetele mele mângâie sfinţi
şi din gene mi se scutură florile universului?
- Zâmbesc să te simt, cititorule, gândule printre cuvinte,
pasule pe drum de speranţă curbă.
- Zâmbesc ... pentru Tine!

Cu iarna in geam

schimbă-mi visele cu un pumn de aminitire,
ascunde-mă in tăcerea lor!
aş vrea să zac in gând
şi să mă preschimb in picătură de timp
să trec nevăzută sub pleoapele visătorilor de sub stele,
să mă arunce paşii dincolo de necuprins.
dă-mi aminitiri prăfuite, bătrâne
şi cu răspunsuri mute,
culege-mă din potrivirea timpului trecut intr-un ceas fără limbi,
visează-mă ca amintirea unei nestemate...
Şi apoi inmoaie-ţi trupul in fericirea ce o să vină.

Vise cu scorţişoară

cu visele bătrâne, m-ascund intr-un pumn de lumină,
e dimineaţa din care adun fărâme de amintiri.
lângă fereastră, mugurii de timp se joacă cu paginile goale,
ii privesc printre genele grele de viaţă,
le sărut năsucurile reci şi inchid uşa in urmă.
mai tac lângă un ciorchine de vorbe,
ascult nemurirea lor,
imi trag paşii la sân şi cu vise bătrâne,
mă-nchid in pumnul de lumină
să mă găsească tâmpla fericirii...aşteptând.

Daruinta

Mi-e greu sa tin pasul cu tot ce se intampla in jurul meu, e ca atunci cand vrei sa salvezi frunzele din caderea lor grabita dar tot ce faci e doar risipa de energie. Si totusi se intampla frumos, e divin sa privesti de undeva din afara un spectacol uman sensibil, febril, cu o frumusete salbatica, e un privilegiu sa ma inconjor de linistea agoniei din jur.
Suferinta te invata sa te ascunzi, sa te recladesti, te invata sa zambesti puterinic, cu toata eternitatea ta, te invata omenescul. Privirile celor din jur te impovareaza, fiecare gest te doare, te inunda cu atata fericire incat ti-e teama sa o accepti. Ceea ce nu stim este cum sa impartim fericirea, cum sa o valorificam.
Mai devreme, am vrut sa fiu mama, privirea fara inteles a unui copil a trezit asta in mine, am vrut sa fiu o tuplina de trandafir astfel as fi mereu imbratisata cu iubire si daruire, tot timpul inchisa intr-o imbratisare a degetelor. Am vrut sa fiu icoana, sa uit de tot si sa fiu o sfanta bucata de lemn inghesuita de buze in saruturi fara margini.
Iubirea nenascuta se stinge violent, se agata cu putere de peretii sufletului lasand rani adanci, umplute cu lacrimi ranile se inchid insa durerea e mai acuta, doar o iubire nascuta din clipe vindeca tot.

Cosmarul indispozitiei

Pentru prima data azi mi-a fost greu sa zambesc, sau n-am zambit deloc... Am uitat sa fiu eu, am uitat ca sunt sensibila, efervescenta, tanara, am uitat si ca traiesc si ca sunt puternica ... da, inainte de ziua asta de 6 noiembrie 2009 aveam puterea sa decid fericirea sau nefericirea mea.

De ce azi nu mi-a amintit asta cineva? Poate ca si el a uitat...
Azi, pentru prima data, am fost altcineva, inca nu stiu cine, nu am facut prezentarile, timiditatea mea se naste din necuvinte. Poate ca vreun suflet avea nevoie de trup si mi-a imobilizat sub un fel de mantie spiritul, fara ca eu sa ma pot opune. Si daca se intoarce? Aiurea, sufletele puternice cauta, vanitoase, trupuri mai valoroase. Asta a fost o urgenta, si din greseala al meu a fost in zona.
Si poate ca asa s-ar rezolva problema singuratatii. Unsprezece suflete intr-un singur trup, ca la o sueta intr-o dupa-amiaza rece, ploioasa, fara ca vecina de alaturi sa sune agasant la usa dupa evident, cana de zahar, fara melancolii inutile, ganduri sinucigase sau altruiste.
Pentru prima data AZI nu am fost nimic altceva decat tomberonul lipsitilor de imbratisari sincere, de privirea blanda, dojenitoare a unui Bine Suprem, am fost Pantecul tuturor ofensatilor, a nemultumitilor de traficul de seara al bulevardelor capitalei, Pantecul vidului, al meu insami. M-am integrat perfect in tot ceea ce pana acum blamam, a fost firesc dar nu era uman. Am inceput sa pierd umanitatea, sa pierd ceea ce sunt. O clipa, sau ... un etern am uitat tot, apoi dintr-o data, violent am inteles de ce azi am cazut in mocirla... Uitasem de fapt sa apreciez. Uitasem sa ma bucur metafizic de biserica pe care o vad in fiecare zi ... fizic, uitasem ca iubesc vocea diminetii, linistea, oamenii ca tot, lumea ca principiu...
Azi am ucis. Cu toate astea inca traiesc, exist, dar oare fiintez?

Asa se intampla sa nu inteleg...

Timp haiduc, inmuiat in nemurire,
stai o clipa langa-ngenunchierea mea,
saruta-mi obrazul si spune-mi:

- De ce taci cand n-aud,
de unde vii ca sa ajungi?

Pasii mei merg pe varfuri, in gand,
ai tai marsaluiesc precum soldatii cerului, inaripati.
Vocea mea suava, tremura in fata fiecarui suflet,
plange, suspina, se-ascunde in pantecul maicii, rusinata...naiva mea voce!...
A ta ... ucide.
E spada, mormant flamand.
Si atunci:

-De ce taci cand nu aud,
de unde vii, unde ajungi?

Pustiu.

in nepătrunsul de lumină,
scânteia fericirii curge spre rădăcina de trecut.
in ghemotocul de amintiri aruncate
cuvintele se izbesc literă de literă
şi devin pete de uitare.
in inaltul cerului,
păsări cu aripi de plumb pasc mugurii de raze.
oriunde se intamplă ceva.
in mine...nu e nimic,
ecoul răsună surd ca intr-un gol fără vid.