Salvador Dali

Thought

Salvador Dali

Seated Girl

Salvador Dali

Symbiotic Woman Animal

De vorbă cu Timpul...

Aş sta inchisă intr-o ramă
să văd cum se destramă lumea,
cum Timpul nu mai are loc in ceasul cu minute goale,
iar limbile se tot lovesc de pruncii semnelor de intrebare.

Aş impleti grădini de lână
căci florile nu vor să mai răsară
şi fluturii se-mbolnăvesc de fluturită seculară.
nici greierii nu stiu să cânte,
au stat prea mult la muncă-n ocne,
abia dacă mai poate bătrânul nuc să mai strănute
să vadă cum a-mbătrânit şi Vara,
din riduri cum ii cad cireşele căruntre,
iar Soarele schiază la Polul Nord cu Iarna.

Aş sta inchisă intr-o ramă
pe masa din sufragerie
să văd nepoţii Timpului de-acum
cerşindu-şi dreptul la răgaz preţ de-o veşnicie,
că de atâta oboseală au uitat să bată ora două
şi au pierdut din trupul lor un ceas de nemurire.

Târg de suflete coapte

M-am copt pe-o bucată de hârtie reciclată
şi rădăcinile putrezesc de atâta iubire părintească.
Cu şireturile innodate la gâtul fiecărui fruct,
Ramurile strigă aproape profund:
- Amintiri de vânzare!!!
Sunt zemoase, ba gustoase...prăfuite manual!...

M-am copt fără păcat şi nici măcar la soare
căci trupul fericirilor din raze
era deja humă când răsadul meu infrunzea intâi.
Şi strig apăsat sub miros de tămâie
că amintirile necuminţi se vând pe sub mână
şi cele ascunse in praf sunt oprite la vamă...
- Amintiri de vânzare!
Poftiţi, cumpărători de suflete, la amintiri... de vânzare!

Acolo unde m-am născut

Dacă n-aş fi...aş sta,
m-aş ascunde in etern de lumină,
deşi eu sunt nemurirea.
Aş sta sublim, aprinsă de plăcere,
să caute absurzii in lumina mea răspunsuri.

Dacă n-aş fi...aş sta
lângă neantul de tăcere strâmbă
cu un pahar de apă care să-mi ajungă
să sting intunericul venit să-mi smulgă aripile.

Dacă n-aş fi...aş sta
mai dreaptă decât munţii in faţa neinceputului,
deşi eu sunt geneza neincepută a universului obtuz,
sunt timpul fără vârstă născut din netrecut.

Aş sta să fiu...
măcar un ghem de clipe seci in lumea care s-a oprit să fie
şi doar pentru că n-o cunosc, o las in pace să existe,
să-i aparţin,
iar ea, fără să fie, să-mi aparţină mie.

Drum de cenuşă

Ceasul bate scurt...mult prea grăbit
şi nu aşteaptă să-i spun
cât de dor mi-a fost de glasul lui prăfuit,
de secundele cu care mă privea mai demult,
de peretele-n care se reazemă aproape invalid.
Un pic mai la stânga, lângă fereastră,
măsuţa din lemn de nuc, suspină
asemenea mamei rămasă bătrână in prag, fără prunc.
- Oglindă, arată-mă pe mine cea de atunci,
cu zâmbet neinceput, păr impletit, cu vise multe
şi fericiri in gând.
Podeaua tremură sub fiecare pas;
De sărutul ei, tălpile-mi ard.
Merg inainte să scriu drumul cu cenuşă
din trupul inflorit de amintiri
şi umbrele-nchid uşa in urma mea...