Povestea unui cuvânt verde

Ca stanca de cuvânt infundat
intre
realităţi paralele
cuget ingenunchiată
de priviri scurse de viaţă,
negăsite de vers.
Mă sting in patru lumi suprapuse,
in a cincea renasc
cu frunzele verzi şi spini curajoşi.
Timpul impleteşte cununa de paşi,
mi-o ascunde in păr
şi mă aşteaptă
ca piatra smulsă
unui mugur de cuvânt.

Te provoc să visezi un basm

Plâng, rătăcită printre firele de gând veşted.
Marginea universului e tot mai aproape
şi mă sufocă intr-un trup din carne moartă.
Intorc pagina şi incerc să găsesc o altă poveste
in care să renasc, zână cu plete mlădii
şi in grădina palatului să crească doar fericiri...
Cuvintele mă acoperă să uit şi să sper,
şi din mugurii lor imi dau zâmbete
să urc dincolo de abisul in care-mi cădeau lacrimile.
- Nu vrei să vii cu mine?
Sunt zâna cuvintelor curbe, ascunse după zâmbetul nenăscut,
te-aş ţine de mână până când te-ai opri din plâns,
ca să nu cazi din basmul tău,
ţi-aş şterge patima spre virtute
ca să-ţi deschid rugăciunea spre fericire!

In numele Fiinţei mele!

Dacă ai timp să treci pe aici nu uita să intinzi mâna
şi să aştepţi să ţi se umple sufletul de fericiri,
aşează-ţi gulerul şi zâmbeşte-i primului gând
ca şi când din trupul tău s-ar ridica tulpini inverzite
spre cerul din hârtie albastră.
Să nu te sperie florile care zboară la intâmplare,
abia au primit aripi şi zborul lor e prunc,
să nu te sperie ingerii care plâng,
ei doar se preschimbă in fire nesfârşite de suflet.
Şi dacă mai ai timp...strigă cât poţi de tare
numele fiinţei tale...

Ascunsă in ... identitate...

Copitele timpului imi netezesc drumuri.
Nu ştiu care mă duce acolo,
nu ştiu să aleg...
Incă aştept şi mă ascund in timpanul dimineţii
de frică să nu-mi putrezesc trupul inainte să te ajung, suflete.
- Te-ai ascuns prea adânc, privirea mea oarbă e tăcere!
Paşii mă recunosc abia după secole,
când mă apropii de ultimul gând
valuri de ţărână acoperă şi ultima umbră din tine...
Nu vreau să te strig din trecut
ci să mă laşi să te cunosc in viitor.
- Te-ai ascuns in vârful netrăirii, suflete!
Coboară din nou in pumnul meu şi lasă-te smuls şi curge-mi prin vene!

Străini in lumea focului

sub trupuri de gânduri secate,
cresc muguri de iluzie tânără
şi buzele lor sărută mormântul de rădăcini.
curând Toamna o să vină să-şi ceară pruncii
cu genele arse de timp,
cu tălpile-n foc.
or să cadă din crengi, tineri viteji,
cu trupuri de ceară arsă, cu braţele inchise in rugăciune,
cu zâmbet stins in uitare.
Pruncii de Toamnă zboară-n tăcere
sub cerul mântuirii...
deasupra pământului oblojit de durerea căderii.

Lucruri nespuse

Visele curg lângă tâmpla cuvintelor
ca rupte de la sânul mamei,
ideea de fericire tăcută merge pe vârfuri
până in adâncul netrăirilor.
şi atunci de ce să nu zâmbesc,
de ce să nu ascult bătaia inimii oricui,
de ce să cad in pumnul gol de adevăr
când incă privirea mea are soare,
când degetele mele mângâie sfinţi
şi din gene mi se scutură florile universului?
- Zâmbesc să te simt, cititorule, gândule printre cuvinte,
pasule pe drum de speranţă curbă.
- Zâmbesc ... pentru Tine!

Cu iarna in geam

schimbă-mi visele cu un pumn de aminitire,
ascunde-mă in tăcerea lor!
aş vrea să zac in gând
şi să mă preschimb in picătură de timp
să trec nevăzută sub pleoapele visătorilor de sub stele,
să mă arunce paşii dincolo de necuprins.
dă-mi aminitiri prăfuite, bătrâne
şi cu răspunsuri mute,
culege-mă din potrivirea timpului trecut intr-un ceas fără limbi,
visează-mă ca amintirea unei nestemate...
Şi apoi inmoaie-ţi trupul in fericirea ce o să vină.